Ce este Ortodoxia?
Ortodoxie înseamnă dreaptă mărire. De aceea este necesar să se precizeze a cui dreaptă mărire. În toate religiile există ortodoxie şi devieri de la ea. Trebuie deci să spunem că suntem creştini ortodocşi ca să se înţeleagă că suntem drept măritori ai lui Hristos.
Termenul vine din limba greacă şi are corespondent în limbile slave pe cel de "pravoslavnic". Dreaptă mărire înseamnă şi dreaptă credinţă. De aceea preotul se adresează poporului în Biserica Ortodoxă cu "drept măritori creştini".
Pentru creştinism dreapta credinţă înseamnă învăţătura lăsata de Hristos Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi care au urmat lor şi care au recunoaşterea Bisericii că prin ei a grăit Sfântul Duh.
Celor ce mărturisesc dreapta credinţă, deci sunt membri ai Bisericii Ortodoxe, le este făgăduită de Dumnezeu mântuirea. Nu sunt deja mantuiti, cum amăgesc pe credincioşii lor unele culte neoprotestante. Ca să primească mântuirea făgăduită creştinul ortodox trebuie să împlinească şi poruncile care s-au dat odată cu făgăduinţa.
Nu este uşoară trăirea în ortodoxie, de aceea oamenii au primit aşa de usor simplificările propuse de alte culte creştine. Dumnezeu ştie ce va face cu ei. Nădăjduim că vor primi şi ei într-un fel mila lui Dumnezeu, căci multe feluri de locaşuri ni s-a spus că sunt în Împărăţia Lui.
Noi să rămânem în Biserica Ortodoxă, căreia i-a fost facută fagaduinta mantuirii. Se satură mai sigur cei invitaţi la masă. Ortodoxia este grea, omeneşte vorbind, adică fără ajutorul lui Dumnezeu. Celor care iau jugul Lui cel bun, El le-a făgăduit să le faca sarcina uşoară.
A crede că este mântuire şi în afara creştinismului este o hulă la adresa lui Dumnezeu: este ca şi cum am spune că Hristos a venit degeaba, din moment ce era nădejde de mântuire şi fără El.
Nu ne este îngăduit nici a crede că este mântuire chiar la creştini în afara celor făgăduite de El doar dreptcredincioşilor. Noi putem doar să ne rugăm ca şi ei să cunoască mila lui Dumnezeu. Nu ne putem arăta însă mai milostivi decât Dumnezeu, nu le putem recunoaşte noi că vor primi ceva ce nu le-a făgăduit Dumnezeu.
Alminteri, mă tem că este, de asemenea, o hula la adresa lui Dumnezeu, căci a-I răstălmăci învăţătura şi a-I schimba rânduiala lăsată în Biserică pentru mântuirea oamenilor înseamnă a-L face mincinos, înseamnă a-I nega dumnezeirea; numai opera unui om poate fi schimbată de alţi oameni ce se cred mai înţelepţi.
Fiind dumnezeiască, adică lăsată de Dumnezeu, învăţătura ortodoxă nu poate fi înţeleasă cu mintea şi nu poate fi urmată cu fapta decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar fiind dumnezeiască este şi desăvârşită. Când ajunge să fie înţeleasă i se vede desăvârşirea în faptul că are răspuns la toate întrebările şi că totul concordă, toate se sprijină unele pe altele.
Învăţătura celorlalte culte creştine, fiind făcută dupa mintea omenească, aparent este mai lesne de înţeles, de aceea unii o primesc cu uşurinţă, dar pentru cine ajunge să înţeleagă apare plină de contradicţii. Toţi spun că ei deţin adevărul, dar adevărul nu poate fi decât unul. Nu există grade de adevăr. Nu poate fi adevărat că diferitele zise "biserici" deţin fiecare o parte din adevăr, iar adevărul întreg ar apărea prin unirea acestor "biserici". Adevarul îl ai sau nu-l ai!
Pot fi însă grade de erezie. Nu se pot compara cei care spun că Domnul nostru Iisus Hristos a fost un simplu om care a avut harisma prorociei cu cei care Îl recunosc de Dumnezeu adevărat şi om adevărat, dar cu firile amestecate într-o singură persoană.
Că este de la Dumnezeu ortodoxia se vede şi din generozitatea ei, care nu poate fi decât dumnezeiască: ni se făgăduieşte mântuirea ca fii ai lui Dumnezeu, îndumnezeiţi prin har şi de aceea moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor.
Prin chiar învăţătura lor, celelalte culte nu aspiră decât cel mult la un statut de tolerat în Împărăţie, pentru că oamenii sunt justificaţi înaintea lui Dumnezeu prin jertfa Fiului, fără a fi îndumnezeiţi.
În rotunjimea desăvârşită a învătăturilor sale, în lipsa oricărei fisuri, ortodoxia este şi nespus de frumoasă, iar trăirea ei autentică umple sufletul de o bucurie ce nu poate fi decât dumnezeiască.
Respectând nelimitat libertatea omului, ortodoxia lasă pe fiecare să dea obolul său din dragoste, dupa cum vrea şi după cum poate (nu se face referire la ceea ce cer unii preoţi pentru ei cu diferite prilejuri, ci la ce se dă de credincioşi în mod liber la altar pentru Biserică; a nu se pune păcatele personale ale acestor oameni, popi sau preoţi, pe seama Sfintei Biserici).
De aceea, comparativ cu alte culte care în tradiţia Vechiului Testament cer zeciuiala pe venitul declarat, Biserica Ortodoxă este mai săracă şi-i poate ajuta pe oameni mai puţin în cele pământeşti şi trupeşti. De fapt şi în învăţătura sa se pune accentul pe cele sufleteşti şi pe viaţa viitoare, căci pentru aceasta a lăsat Hristos Biserica pe pământ dupa Înălţarea Sa la cer, nu ca instituţie socială. Acelea trebuie făcute cu prioritate, dar nici acestea lăsate, de aceea Biserica Ortodoxă ajută şi ea pe cât poate pe nevoiaşi. Scopul ei este să-i facă pe oameni buni creştini, deci şi milostivi, ca astfel săracii să fie ajutaţi direct de cei bogaţi şi toţi să se mântuiască.
Chiar dacă ar ajuta însă numai cu cuvântul, în el este Adevărul, deci în cele ce sunt cu adevărat importante pentru mântuire Biserica Ortodoxă este singura care poate ajuta.
Într-un exemplu mai idilic, Biserica Ortodoxă este ca fata saracă aleasă de Împărat sa-i fie singura mireasă pentru frumuseţea şi curăţia ei, care o fac să fie singura lui iubită.
Avem a mulţumi lui Dumnezeu că suntem ortodocşi. Îndreptăţirea nu este a noastră, ci a credinţei noastre. Nu avem nici un merit, deci nu trebuie să ne mândrim. Avem numai obligaţii: să ne rugăm pentru strămoşii noştri care, cu multe jertfe, au adus până la noi dreapta credintă, să ne rugăm pentru toţi cei care trăiesc amăgiţi şi înşelaţi de rătăcite învăţături neortodoxe ca să-i lumineze Dumnezeu şi să-i aducă şi pe ei în Biserica Sa, să ne rugăm pentru primirea, păstrarea şi sporirea harului fără de care nimic nu vom putea face.
Degeaba ne numim ortodocşi dacă nu împlim poruncile; pierdem şi noi făgăduinţa.
Trebuie să mărturisim dreapta credinţă şi să apărăm ortodoxia. Ca să facem aceasta neprecupeţind nimic trebuie să fim îndrăgostiţi de ortodoxie din inimă, iar in minte să fim patrunşi de valoarea ortodoxiei comparativ cu celelalte învăţături de credinţă.
Un exemplu sugestiv în acest sens ar fi cazul unui om care are de apărat ceva. Dacă ştie că posedă un mărgăritar de mare preţ, pe care nu-l va mai găsi în altă parte, se va lupta să-l apere cu preţul vieţii şi nu îl va schimba cu voia lui pentru nimic în lume. Dacă însă crede că posedă ceva fără valoare deosebită şi râvna lui de apărător va fi mai mică şi cu uşurinţă îl va schimba pe altceva.
Iată de ce este foarte important să înţelegem cât se poate de bine învăţătura ortodoxă, dar nu prezentata singură, ca de obicei, ci în diferenţiere cu altele. Mai mult, trebuie să ştim prin ce este superioară altora, ca sa o preţuim la adevarata valoare. Aşa cum bijutierii învaţă şi cum să separe falsurile de aurul adevărat, şi ortodocşii trebuie să ştie cum îşi ascund ceilalţi falsurile lor şi ce consecinţe au diferenţele de fond din spatele aparenţelor ce ni se par tolerabile.
Dacă pentru orice abatere de la dreapta credinţă se pierde harul, iar fără el nu este mântuire, înseamnă că nu pot fi acceptate diferenţele, oricât de mici ar fi ele.
Acestei necesităţi încearcă să îi răspundă acest mic catehism de credinţă ortodoxă. Nu prezintă lucrurile academic, nu este plin de citate. Ortodoxia nu s-a răspândit numai cu Biblia în mână, ci şi de la gură la gură. Deci nu se putea baza numai pe citate, ci pe mărturisirea unei convingeri la care s-a ajuns cu timpul prin lecturi, prin rugăciune, prin experienţă proprie. Este ca o povestire a ceea ce ar trebui să rămână dupa citirea Sfinţilor Părinţi. Nu se găseşte totul la unul singur. Ceva de la unul, ceva de la altul, dar totdeauna din filonul nepreţuit al ortodoxiei.
Coborând la origini, căutând să rămâna în duhul Sfinţilor Părinţi, acest mic catehism se distanţează pe ici, pe colo de marile catehisme din ultimele veacuri, care au fost atinse în învăţătura lor de influenţe străine ortodoxiei, în primul rând din partea scolasticii apusene.
Dacă titlul acestei introduceri este o întrebare, răspunsul este: ortodoxia este ceea ce avem de apărat. Învăţătura ei ne-a fost lăsată de Dumenzeu spre păstrare şi mărturisire, cu gura şi cu viaţa, nu spre negociere. Principalul merit al ortodoxiei constă în faptul că a fost conservatoare. Cu toate conotaţiile negative ale acestui cuvânt în contemporaneitate, trebuie să rămânem aşa, ca să nu-L pierdem pe Hristos o dată cu schimbarea învăţăturilor Lui.
